Maria Dumneanu, profesoara de limbă și literatură română și-a câștigat dreptul la recunoștință și durată.
În cei 44 de ani de carieră, a fost foarte populară în școală și îndrăgită de către discipoli, semn că ei au beneficiat de înțelegere și de o reală lărgire a cunoștințelor prin felul în care a predat.
Copilăria la țară este o mare comoară
M-am născut în satul Drăsliceni, într-o familie numeroasă, cu părinți gospodari care m-au învățat că în viață totul se obține prin multă muncă. Cât era ziulica de mare, mama mă lua lângă ea și mă învață cum să pregătesc mâncarea, cum să fac curățenie, iar tata avea grijă de frații mei, să-i ia pe deal, la prelucrat pământul sau la curățat via.
Am avut o copilărie foarte frumoasă. Eram niște păsări libere care zburau pe fiecare colină, fără nici o grijă. Îmi amintesc cum ieșeam adesea pe ulițele satului cu ceilalți copii și pierdeam noțiunea timpului inventând jocuri care din păcate, astăzi, au rămas doar o amintire: Trei și fuga!, Șotron, La noi sunt mai puține, dar la voi mai multe…etc, iar chicotele noastre copilărești se auzeau până în depărtare.
Școala primară și prima învățătoare
Mi-amintesc, că în școala noastră, deloc mică pentru un sat, profesorii erau plini de suflet, simpli și dedicați cu adevărat vocației lor. Prima mea învățătoare a fost Ana Fiodorovna Bordeian, așa cum ne adresam pe timpuri. În acei ani îndepărtați mi s-a întipărit în mintea mea felul cum ne-a educat – într-un spirit mai sever, dar extrem de organizat. Ne cerea, fetelor, să purtăm fundițe în aceeași culoare, să venim toți în uniforme școlare. Ne-a învățat ce este prietenia și a dezvoltat în noi spiritul de colectiv. Poate din acest motiv eram cea mai unită clasă din scoală.
Spre bucuria noastră, prima învățătoare este încă-n viață. Are 82 de ani și noi, foștii elevi, o sunăm la fiecare sărbătoare. Recent, am organizat și o vizită la dumneaei acasă. Este o utilizatoare activă a rețelelor de socializare și un comentator fidel a tuturor postărilor pe care le fac.
Dascăli-modele care au contribuit la alegerea viitoarei profesii
Ideea de-a îmbrățișa meseria de profesor a fost consolidată de întâlnirile cu dascălii extraordinari pe care i-am avut alături pe tot parcursul formării mele și care m-au marcat și mi-au fost repere.
Îmi amintesc cu drag de profesorul de artă dramatică, Ion Druță, care mi-a trezit dragostea și interesul pentru teatru, iar mai târziu am fost actriță în câteva spectacole care s-au jucat în incinta școlii.
De asemenea, lecțiile de limbă și literatură română, cu Mihai Timofti, au rămas în amintirea mea drept lecții de la care am putut lua multă iubire pentru limba noastră. La lecțiile dumnealui îmi plăcea să scriu compuneri și adesea, profesorul Timofti îmi lua lucrarea și mergea în celelalte clase și mă dădea drept exemplu elevilor mai mari. Acest lucru m-a motivat să îndrăgesc și mai mult literatura.
Prietenă și profesoară, în egală măsură
În anul 1969, Imediat după absolvirea celor zece clase, am rămas să lucrez în școala natală. Eram instructoare de pioneri și în același timp am depus actele la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău.
În timpul facultății eram foarte competitivă. Unele din colegele mele absolviseră deja școala pedagogică și cunoșteau mai bine elementele lingvistice. Să rămân în urma lor, studiam din greu.
Am fost foarte mândră de mine când la examenul de stat am luat nota 5 (nota maximă în perioada sovietică) și am fost menționată și felicitată de doamna președintă a comisiei.
Începutul pe tărâmul pedagogic a fost foarte greu, deoarece eram eleva de ieri. Pe-atunci era foarte dificil să crești profesional în satul natal. A trebuit să depun o muncă colosală. Mi-a fost mai greu să găsesc cheia unei comunicări eficiente, să știu cum să mă impun delicat în fața elevilor, să le fiu și prietenă, și profesoară în egală măsură. Să găsesc măsura în toate, să nu fiu nici prea dură, nici prea indulgentă, să-i fac să vină cu drag la lecțiile mele. Mi-a luat ceva timp să găsesc această formulă, însă mi-a reușit.
Simplețea m-a făcut sa câștig teren pentru relația mea frumoasă cu ei. I-am învățat să vorbească o limbă frumoasă și corectă. Niciodată nu mi-am permis să vorbesc o română infectă, deteriorată. Cei care și-au continuat studiile în România au confirmat că românii de peste Prut au rămas mirați de felul cum vorbesc basarabenii, în sensul frumos al cuvântului.
Elevii m-au ajutat să-mi schimb felul de-a privi lucrurile. Mi-am depășit unele frici datorită lor, ca să le pot fi mai aproape, să-i înțeleg mai bine. Am învățat să învățăm împreună.
Pasiunea pentru poezie
Am început să scriu poezii dintr-o întâmplare. Atunci când activam în calitate de profesoară am scris multe scenarii pentru spectacole, pentru diverse activități și-mi dădeam seama că am capacitatea de a crea , dar nu am găsit timp niciodată pentru a scrie proză sau poezie. Fiind la odihna binemeritată aveam mai mult timp liber. Nepoțica mai mare, Mihaela, văzând acest lucru, mi-a zis : „ Bunița, uite o să-ți propun o ocupație” și mi-a procurat un telefon performant pentru a comunica cu cei dragi. Într-o zi, am deschis pagina unei rețele de socializare și am văzut o postare, care m-a inspirat să îmi aștern primele versuri pe foaie.
Inspirația îmi vine de la sine sau o caut , însă mereu am afirmat că nu e meritul meu. Dumnezeu mi-a dat acest har. Visul meu este să-mi pot aduna toate poeziile într-un volum, ca să-l pot lăsa amintire oamenilor care mă prețuiesc.
Dincolo de toate provocările meseriei de profesor, mă declar împlinită. Aproape o jumătate de secol printre copii… O viață de om printre oameni în devenire care, în fața ta, se transformă în personalități.
Probabil că acesta a fost destinul meu, este foarte important că în timp nu m-am dezamăgit și nu regret nici o clipă că am îmbrățișat această profesie nobilă.
Autor- Olga Enachi